România, aspirată de Schengen

Cornel Codiţă

România are dificultăţi structurale şi perene să se ia de piept cu realităţile istoriei. „Să se bată cu ele”, să le supună, să le modeleze conform unui proiect, să le transforme radical cu o finalitate bine şi raţional prestabilită. Ca urmare, pentru a putea supravieţui, pentru a face faţă, într-un fel sau altul, „soartei” care o aruncă iar şi iar, sisific, în apele tulburi-nămoloase şi reci ca gheaţa ale realităţii, care o obligă să suporte şocurile ciocnirilor violente cu obstacole „inabordabile şi neîndurătoare”, a trebuit să adopte diferite „strategii fatale”, cum le-ar spune Baudrillard. Una dintre acestea este „mitologizarea”. Faptele, condiţiile, tensiunile, problemele cu care se confruntă societatea României nu se mai consumă, nu mai sunt abordate în contextul realităţilor istorice de care aparţin, ci într-un spaţiu al imaginarului, pseudo-mitologic, special şi convenabil amenajat, pentru a putea opera nestingherit cu pseudo soluţii, false soluţii, fantasme şi iluzii, împuternicite astfel să redefinească şi să „rezolve” problema. Intrarea oficială şi deplină în „clubul Schengen” ilustrează perfect tema.
În realitate, apartenenţa României la spaţiul Schengen s-a prezentat ca un „sistem de ecuaţii” cu două necunoscute: cea politică şi cea diplomatică. Ecuaţia politică, la rândul ei, s-a jucat pe două terenuri: politica naţională, cea de acasă şi din fiecare capitală de care depindea reuşita demersului României de cuplare cu „spaţiul Schengen” şi, respectiv, „menajeria politică” de la Bruxelles; instituţii, personaje, relaţii de putere şi de influenţă. Dacă ar fi rămas în realitate, politicienii României, ca prim pas, aveau de întocmit „o foaie de parcurs”. Harta drumului critic dintre „unde ne găsim acum” şi „ţinta-Schengen”. Nu cea venită expres de la Bruxelles, întocmită tocmai ca să facă să nu găsim prea uşor drumul. Aceea trebuia folosită doar ca să le arătăm partenerilor europeni că ştim să citim şi că putem bifa condiţiile şi după „catalogul” lor. În pasul doi, ar fi trebuit organizate două echipe. Perfect organizate, bine instruite, conduse de oameni pricepuţi într-ale „războiului politic”. Una pentru frontul „naţional”, capitale europene cheie, alta pentru teatrul de operaţiuni de la Bruxelles. Fiecare cu un „stat major” capabil să pună pe hartă un plan detaliat de operaţiuni ofensive şi contra-ofensive, cu apărare încorporată, şi cu şanse de reuşită realist şi temeinic evaluate. Pentru a doua ecuaţie a sistemului, altă echipă. De data, aceasta de „meseriaşi-artişti”. Cunoscători acreditaţi ai „anatomiei şi fiziologiei” instituţiilor europene, pricepuţi în a bate la uşile care trebuie să se deschidă, exact atunci când trebuie să se deschidă, care ştiu cum arată şi unde se găsesc cheile acelor uşi, oameni recunoscuţi şi acceptaţi ca „de-ai noştri” de cabala birocraţiei Uniunii Europene. După acelaşi calapod: plan de luptă, calendar, obiective de parcurs, evaluarea realistă a obstacolelor şi a oportunităţilor, finalizarea. Se vede uşor, astfel, că cele două echipe, deşi cu un grad de independenţă relativ înalt, trebuiau totuşi coordonate şi alimentate reciproc, una cu datele şi elementele folositoare obţinute de cealaltă. Deci, ar fi fost nevoie de un „Mare Cartier General” la Bucureşti, competent şi cu putere de decizie, bine izolat de temele şi de competiţia politică curentă. „Uitat” undeva într-un „buncăr”, până la anunţul atingerii obiectivului esenţial al campaniei: apartenenţa la spaţiul Schengen.
În loc de o abordare cu picioarele pe pământ, cea sugerată aici, sau multe altele care mai pot fi imaginate şi puse la lucru, ce a făcut politica României? A tras de păr problema de pe tărâmul realităţii, pe tărâmul unei mitologii convenabile, unde toate se rezolvau aproape de la sine. Sau, dacă nu se rezolvau, vina era a altcuiva. „România a făcut tot ceea ce era de făcut şi de bifat tot ceea ce era de bifat pe lista cerinţelor de la Bruxelles”. „Duşmanii înrăiţi ai României sunt cei care, pe nedrept, ne ţin la uşă!”. Victimele îşi plâng soarta şi îşi cer „răzbunarea” cuvenită. „Noi merităm Schengenul, ei nu vor să recunoască! În loc de un plan solid şi eficient de acţiune, România a risipit bani, energie şi timp, cu apeluri inutile şi intervenţii „heirupiste”. Fiecare prim ministru, ori ministru de externe, ori de pe la interne sau justiţie s-a făcut că dă cu barda-n Dumnezeu şi a sperat că îşi poate atârna la centură trofeul Schengen. Acum, s-a împlinit! Doar că, ce să vezi supriză?! Decizia are prea puţin de a face cu activitatea politicienilor noştri, în schimb, are de a face cu ceea ce au făcut românii. Nu le-a luat celor vreo opt milioane de cetăţeni ai României mai mult de o duminică pentru a speria copios marile capitale ale Europei şi pe cicisbeii de la Bruxelles. Au dat cu votu-n Dumnezeu, de le-a sunat ălora apa-n cap! Acolo unde le-a venit, tuturor, în ceasul al 12-lea, puţină minte. Suficientă pentru a dezlega nodul gordian al Schengenului, cu care ne ţineau atârnaţi. Legaţi de picioare şi cu capul în jos!
Şi, acum ce urmează? Cum, ce urmează? Lapte şi miere! În toate lacurile şi fântânile, la fiecare cişmea şi adăpătoare comunală din România! Nu? NU! De ce? Pentru că Schengenul este o soluţie, dar una nu tocmai lipsită de slăbiciuni, pericole şi consecinţe deloc uşor de gestionat, pentru o problemă ale cărei date, de la iniţierea Tratatului şi până acum, s-au modificat radical. Schengenul a fost „inventat” ca o „palmă” dată Marii Britanii, pe atunci un fel de „Gică Contra” la tot ceea ce Bruxelesul numea „adâncirea formelor şi a spaţiului de integrare UE”. Pe scurt „mai multă Europă!”. Doctoria miraculos-universală care vindeca toate bubuele rele ale Europei şi ale integrării sale instituţionale. Ea consta în forme şi instituţii de cooperare, de înaltă integrare europeană, pe care le pot iniţia şi la care pot adera doar unele state, cele interesate, fără să fie nevoie ca toată lumea să participe. Europa cu două sau mai multe viteze! Când au venit şi cei din Est, odată cu lărgirea, Schengenul a devenit şi mai preţios. Exista încă un instrument pentru a-i ţine în afara „cercului zero” pe cei „neascultători”, „recalcitranţi” sau pur şi simplu „nevolnici”. Când presiunea Estului pentru extinderea Schengen nu a mai putut fi contrabalansată de argumentele celor din „cercul caucazian” s-a vânturat, deloc în glumă, ideea ca instituţia să fie desfiinţată! Nu mai are sens, de vreme ce nu mai diferenţiază între cercul zero şi restul lumii! Ideea, deloc năstruşnică, nu a fost nici azi părăsită şi nu este exclus ca „victoria Schengen” să fie doar una de parcurs. Sigur, inerţia joacă în favoarea noastră şi este mult mai probabil că o să avem timp să ne bucurăm de avantajele create de spaţiul totalei libertăţi de circulaţie a persoanelor, mărfurilor, serviciilor şi capitalurilor. Aoleo! Nu-i prea mult? Păi, noi cum ne mai protejăm „sărăcia, nevoile şi neamul”? Simplu, nu le mai protejăm! Avem însă şansa istorică să plătim preţul pentru participarea la forme şi instituţii juridice de avansată integrare europeană. Desigur, nu ar fi deloc rău să dăm atenţia cuvenită faptului evident că de circulat liber, nu circulă doar românul vilegiaturist, ci şi o seamă de alte „personaje”. Iar circulaţia nu este deloc doar într-un singur sens, de la noi la ei. Este şi invers. Mai ales, invers! Până atunci însă, să ne bucurăm de partea însorită a poveştii: România a cucerit reduta Schengen!

Articol publicat în cadrul parteneriatului dintre cotidianul Magazin Sălăjean şi ziarul Bursa. www.bursa.ro